Cel mai greu este sa iti faci curaj sa iesi din casa. Deschizi agenda sau caietul, te uiti atent sa vezi ce cursuri ai, daca se merita sa te duci la ele, daca nu cumva se poate duce xulescu in locul tau si tu sa poti trage apoi la Xerox cursurile. Iti faci calcule, trasee, drumuri si locuri, optimezezi totul(uite domne’ ca din ase nu iesi cu capu’ gol!) incerci sa-ti administrezi nemteste programul, totul pentru a nu pierde timpul. Caci, un drum dus-intors de la periferie pana la in piata Romana iti mananca 2 ore…

Ma hotarasc! Ies din casa, iau tramvaiul pana la Unirii, intre timp mai ascult si 2-3 manele, -d’alea cu dedicatii, preferatele mele- ce au un efect extraordinar(iti dau mai mult decat aripi):  ”Cum te cheama?”  Nutu,aaa, Sile! (a-3-a oara e cu noroc) Scuza-ma, sunt Italianu’! Ajung la Unirii, ies din tramvai impartind cateva coate, in gura si ficati, celor care stau in dreptul usii, -”Lasa-ma domne’ sa trec!”- ajung teafar la trecerea de pietoni, traversez in fuga pe rosu(creste garantat adrenalina!), ma strecor printre florari, – si mai ales printre aia cu mesele lor nenorocite care vand tot felul de cacaturi –  ajung la metrou, brusc simt o senzatie de liniste…3 negrisori se uita la mine cu ranjetul pana la urechi: “Veniti incoa’, fir-ati ai dracu’ de simpatici!”